Singura respiraţie fiziologică este considerată respiraţia nazală (pe nas).
Odată cu pătrunderea aerului inspirat prin fosele nazale, acesta este umezit, curăţit, încălzit şi filtrat, apoi este dirijat de-a lungul căilor respiratorii spre plămâni. Acesta este mecanismul normal al respiraţiei la om, nasul şi restul căilor respiratorii fiind adaptate pentru realizarea acestei funcţii.
Respiratia orala (prin cavitatea bucală) este un tip de respiraţie anormală, patologică, practicată atât de copii cât şi de adulţi, ce afectează cam o treime din populaţie. Respiraţia cu predominanţă pe gură este favorizată de o serie de factori precum apariţia unui obstacol la nivelul cavităţii sau al foselor nazale, existenţa unor modificări anatomice (deviaţii de sept nazal) la nivel respirator, sau ca un obicei vicios. Respiraţia orală ca obişnuinţă vicioasă pare a fi cauza cel mai des întâlnită de instalare a acestui tip de mecanism respirator. Trecerea de la respiraţia nazală la cea bucală poate să survină ca urmare a unei infecţii a cailor respiratorii superioare cum sunt rinita acută (răceala obişnuită) şi gripa. Copilul nu este sfătuit să-şi sufle nasul pentru a-şi uşura respiraţia nazală şi el se învaţă să respire cu gura întredeschisă.
Efectele negative ale respiraţiei orale se instalează mai ales în timp, şi sunt identificate atât local, la nivelul dinţilor şi al cavităţii bucale, cât şi general. Trebuie amintit faptul că, la adulţi, o cauza importantă a respiraţiei orale o constituie şi fumatul.
Efectele negative ale respiraţiei orale asupra structurilor cavităţii bucale:
1. Dacă se manifestă ca obicei vicios încă de la vârsta copilăriei poate conduce la anomalii de dezvoltare a aparatului dento-maxilar. Aerul nu trece normal prin fosele nazale şi, ca urmare, maxilarul va avea o dezvoltare deficitară, iar pomeţii vor fi şterşi, înfundaţi. Limba coboară, nemaifiind niciun element care să stimuleze dezvoltarea osului maxilar. Pe fondul acesta apare sindromul de compresie de maxilar, cu proalveolodentie frontală (dinţii şi alveolele sunt situaţi mult anterior). Şi la mandibulă se constată modificări, aceasta coborând împreună cu limba, fapt ce antrenează o retrognatie mandibulară (mandibulă coborâtă şi situată posterior). Aceste modificări sunt adesea însoţite de ocluzie deschisă (arcadele dentare nu pot veni în contact), cu sau fără un grad important de inocluzie sagitală.
2. Respiraţia orală se asociază cu patologia grupului frontal superior: în majoritatea timpului, respiratorii orali ţin gura întredeschisă, expunând dinţii frontali maxilari, care devin uscaţi. Astfel, aceştia nu mai beneficiază în aceeaşi măsură de curăţirea şi protecţia oferite de salivă. În acest context, acumularea de placă bacteriană va fi favorizată. Neîndepărtată corect şi constant, placa irită gingia, producând inflamaţie gingivală şi o explozie de leziuni carioase pe dinţii frontali maxilari.
3. S-a constatat că, la acelaşi scor de placă, respiratorii orali prezintă semne mai avansate de gingivită în comparaţie cu respiratorii nazali. Odată ce respiraţia orală devine o obişnuinţă vicioasă, corectarea ei poate fi dificilă, dar nu imposibilă!
Ca părinţi, este important să monitorizăm dezvoltarea copilului pentru a ne asigura că acesta nu a dobândit acest obicei. Dacă respiraţia orală este cauzată de anomalii ale căilor respiratorii, acestea trebuie tratate chirurgical cât mai devreme posibil. După intervenţie, copilul va trebui să fie învăţat să-şi sufle nasul pentru a menţine fosele nazale libere şi pentru a respira normal.
La adulţi, acest obicei vicios, de obicei dobândit în copilărie şi necorectat, va necesita exerciţii respiratorii şi un efort susţinut şi constant pentru a reînvăţa cum să respirăm corect.
Comentarii