Erupţia dentară reprezintă procesul fiziologic prin care dintele migrează de la locul de formare din interiorul oaselor maxilare către cavitatea bucală, până ajunge în planul de ocluzie, întâlneşte dinţii antagonişti şi devine funcţional.

Erupţia dentară debutează în jurul vârstei de 6 luni, odată cu erupţia primilor dinţi temporari şi se termină la 2 ani şi jumătate, pentru dinţii temporari şi în jurul vârstei de 18-25 de ani pentru cei permanenţi, odată cu erupţia molarului de minte. Erupţia acestui dinte însă poate aparea, în mod excepţional şi după vârstă de 60 de ani, sau după pierderea celorlalţi dinţi de pe arcadă.

Maturizarea şi erupţia dinţilor sunt concordante cu vârstă cronologică a copilului, dar pot fi şi discordante, în sensul unei erupţii precoce sau întârziate, din cauza unor factori fiziologici sau patologici. Alte tipuri de tulburări ale erupţiei dentare se referă la poziţia dinţilor pe arcade( ectopii, malpoziţii), absenţa unor dinţi prin lipsa mugurelui dintelui respectiv sau dinţi supranumerari( dinţi în plus). 

Tulburările în erupţia dentară

În ceea ce priveşte vârsta de erupţie dentară, putem vorbi de o erupţie precoce sau o erupţie întârziată faţă de normal. Se referă atât la apariţia dinţilor temporari, cât şi la a celor permanenţi, cu consecinţe diferite asupra dinamicii şi funcţionalităţii aparatului dento-maxilar. Erupţia dinţilor temporari la copil se petrece, în mod normal, la următoarele vârste: între 6-12 luni erup incisivii, între 12-18 luni primii molari, între 18-24 luni caninii şi între 24-30 luni molarii doi, de obicei cei inferiori înaintea celor superiori.

•  Erupţia precoce se referă la apariţia anticipată a dinţilor normal conformaţi în cavitatea bucală. Acest fenomen se însoţeşte de o dezvoltare precoce şi o accelerare în calcifierea dinţilor cauzată fie de factori de ordin general (factori de mediu, sex, unele stări patologice endocrine sau boli febrile) sau factori locali (extracţia dinţilor temporari cu 6-12 luni înainte de perioada de erupţie a dintelui permanent stimulează apariţia precoce pe arcadă a acestuia cu apariţia unor tulburări şi în ordinea de erupţie).

•  Erupţia întârziată (tardivă) înseamnă apariţia dinţilor în cavitatea bucală după un interval de timp mai mare decât intervalul mediu considerat normal.

  Factorii implicaţi în erupţia tardivă a dinţilor pe arcade sunt fiziologici şi patologici:

• Cauzele fiziologice pot fi reprezentate de persistenţa dinţilor temporari peste vârsta normală de erupţie a celor definitivi (anchiloza dento-alveolară )sau de formarea unui ţesut dens, greu de străbătut la nivelul cavităţii bucale (apare ca o consecinţă a extracţiei dinţilor temporari cu mai mult de doi ani înainte de înlocuirea lor fiziologică).

•   Întârzierile de cauza patologică sunt datorate fie unor cauze locale, precum obstacole( dinţi supranumerari, tumori odontogene şi nonodontogene), fibromatoza gingivală, lipsa de spaţiu pe arcadă, care determină incluzia osului în propria alveolă, sau unor cauze de ordin general- rahitism, carenţe vitaminice, sindroame genetice( sindromul Down), factori endocrini( hipofuncţia hipofizară şi tiroidiană).

Tulburările în ordinea de erupţie a dinţilor va fi influenţată, ca şi cronologia de erupţie, de cauze locale (cu efect asupra unui grup restrâns de dinţi) sau de cauze generale (cu afectare extinsă la nivelul arcadelor). Manifestările cele mai frecvente şi deranjante se întâlnesc la nivelul sectorului frontal al arcadelor dentare, necesitând în majoritatea cazurilor tratament ortodontic, pentru a îmbunătăţi raporturile ocluzale şi estetica.

 Tulburările de ritm ale erupţiei dentare sunt în relaţie cu procesul normal de creştere al oaselor maxilare care va asigura spaţiul necesar pentru apariţia dinţilor pe arcade. Aceasta se întâmplă atunci când dezvoltarea insuficientă a maxilarelor diminua spaţiul necesar erupţiei dentare. Există chiar situaţii în care la nivelul unei hemiarcade dinţii deja au erupt şi au atins nivelul planului de ocluzie în timp ce pe hemiarcada opusă ei nu au erupt sau sunt în erupţie, dar nu au atins nivelul planului de ocluzie.

Tulburările legate de poziţia de erupţie a dinţilor recunosc o etiologie diversă, legată atât de cauze generale cât şi locale, ce provoacă lipsa de spaţiu pe arcadele dentare, determină obstacole în erupţie sau persistenţa dinţilor temporari. Cele mai frecvente tulburări de poziţie sunt: malpoziţiile (presupun apariţia dintelui în poziţie modificată pe arcadă, dar în apropiere de locul normal de erupţie), transpoziţiile dentare (presupun inversarea poziţiei între doi dinţi vecini ca locuri pe arcadă cu consecinţe defavorabile estetic, dacă apar la nivel incisiv-canin sau canin-premolar) şi heterotopiile (se referă la prezenţa dintelui la distanţă mare de locul normal de erupţie). Tratamentul tulburărilor de poziţie constă în redresare ortodontică, cu ajutorul aparatelor dentare, şi în cazurile mai complexe, în intervenţii chirurgicale ajutătoare care vor favoriza repoziţionarea fiziologică a dinţilor pe arcade.