Singura respiraţie fiziologică este considerată respiraţia nazală( pe nas). Odată cu pătrunderea aerului inspirat prin fosele nazale, acesta este umezit, curăţit, încălzit şi filtrat, apoi este dirijat de-a lungul căilor respiratorii spre plămâni. Acesta este mecanismul normal al respiraţiei la om, nasul şi restul căilor respiratorii fiind adaptate pentru realizarea acestei funcţii.

respiratia pe guraRespiratia orala ( prin cavitatea bucală) este un tip de respiraţie anormală, patologică,  practicată atât de copii cât şi de adulţi, ce afectează cam o treime din populaţie. Respiraţia cu predominanţă pe gură este favorizată de o serie de factori precum apariţia unui obstacol la nivelul cavităţii sau al foselor nazale, existenţa unor modificări anatomice ( deviaţii de sept nazal) la nivel respirator, sau ca un obicei vicios. Respiraţia orală ca obişnuinţă vicioasă pare a fi cauza
cel mai des întâlnită de instalare a acestui tip de mecanism respirator. Trecerea de la respiraţia nazală la cea bucală poate să survină ca urmare a unei infecţii a cailor respiratorii superioare cum sunt rinita acută (răceala obişnuită) şi gripa. Copilul nu este sfătuit să-şi sufle nasul pentru a-şi uşura respiraţia nazală şi el se învaţă să respire cu gura întredeschisă.  Efectele negative ale respiraţiei orale se instalează mai ales în timp, şi sunt identificate atât local, la nivelul dinţilor şi al cavităţii bucale, cât şi general. Trebuie amintit faptul că, la adulţi, o cauza importantă a respiraţiei orale o constituie şi fumatul.

Efectele negative ale respiraţiei orale asupra structurilor cavităţii bucale:

respiratia orala1.  Dacă se manifestă ca obicei vicios încă de la vârsta copilăriei poate conduce la anomalii de dezvoltare a aparatului dento-maxilar. Aerul nu trece normal prin fosele nazale şi ca urmare maxilarul va avea o dezvoltare deficitară, iar pomeţii vor fi şterşi, înfundaţi. Limba coboară, nemaifiind nici un element care să stimuleze dezvoltarea osului maxilar. Pe fondul acesta apare sindromul de compresie de maxilar, cu proalveolodentie frontală (dinţii şi alveolele sunt situaţi mult anterior). Şi la mandibulă se constată modificări, aceasta coborând împreună cu limba, fapt ce antrenează o retrognatie mandibulară (mandibulă coborâtă şi situată posterior). Aceste modificări sunt adesea însoţite de ocluzie deschisă (arcadele dentare nu pot veni în contact), cu sau fără un grad important de inocluzie sagitală.

2.   Respiraţia orală se asociază cu patologia grupului frontal superior:  în majoritatea timpului, respiratorii orali ţin gura întredeschisă, expunând dintii frontali maxilari, care sunt uscaţi.  Astfel, ei nu mai beneficiază în aceeaşi măsură de curăţirea şi protecţia oferite de salivă. În acesta context, acumularea de placă bacteriană va fi favorizată. Neindepartata corect şi constant, placa irită gingia producând inflamaţie gingivală, şi o explozie de leziuni carioase pe dinţii frontali maxilari.

3.   S-a constatat că, la acelaşi scor de placă, respiratorii orali prezintă semne mai avansate de gingivită în comparaţie cu respiratorii nazali.

Odată devenită obişnuinţă vicioasă este adevărat că respiraţia orală va fi greu de corectat, dar nu imposibil! Ca părinţi, este bine să supraveghem dezvoltarea copilului pentru a ne asigura că cel mic nu a căpătat acest obicei. Dacă el este dictat de anomalii ale cailor respiratorii, acestea trebuie tratate chirurgical, cu cât mai devreme cu atât mai bine. După intervenţie, copilul va fi învăţat să-şi sufle nasul pentru a-şi păstra fosele nazale libere şi a putea respira normal. La adulţi, cel mai adesea, se manifestă ca obicei vicios de ani buni (uneori căpătat în copilărie şi necorectat) şi va fi nevoie de exerciţii respiratorii şi un efort susţinut şi constant pentru a “învăţa” cum să respirăm.