Caria dentară constituie un proces distructiv cronic, complex şi continuu, care evoluează prin alternanţa proceselor de demineralizare şi remineralizare, care se petrec la nivelul structurilor dure dentare( smalţ, dentină, cement). Fenomenele de demineralizare au loc sub influenţa acizilor rezultaţi din metabolismul plăcii bacteriene care scad ph-ul oral, dar şi în prezenţa unor alimente acide, precum sucurile de fructe, oţetul, băuturile carbogazoase. Procesele de remineralizare se produc prin reprecipitarea sărurilor minerale acumulate la interfaţa placă dentară-dinte: ionii de calciu, fosfor şi fluor care provin din structurile dure dentare demineralizate sau din componentele naturale anorganiremineraliarea smaltuluice salivare. Aceste fenomene de demineralizare şi remineralizare se petrec continuu, pe toată durata existenţei dintelui, şi au un rol benefic, de apărare, întrucât în urma reprecipitării sărurilor minerale rezultă structuri dentare mult mai rezistente la viitoarele atacuri acide.

 

În evoluţia cariilor dentare se disting două etape care au implicaţii clinice şi terapeutice diferite:

  • etapa iniţială, reversibilă: se identifică pe dintele curăţat şi uscat ca o pată albă cretoasă. Acum este momentul pentru intervenţia sistemelor de remineralizare din salivă şi de aplicare locală a substanţelor remineralizante (geluri, lacuri, soluţii cu flour) care să oprească în evoluţie procesul carios.
  • etapa cariei cavitare, ireversibilă: sistemele de remineralizare nu mai pot face faţă şi este nevoie de tratament restaurator pentru a reduce pierderile de ţesut dur şi a prelungi timpul de menţinere a tratamentelor aplicate.

Care sunt factorii implicaţi în remineralizarea cariilor incipiente?remineraliarea smaltului

  1. Calitatea ţesuturilor dure dentare( smalţ, dentină, cement): rezistenţa smalţului la atacurile acide este o caracteristică individuală, care se defineşte în cursul formării şi mineralizării pre- şi posteruptive a dintelui.
  2. Cario-susceptibilitatea individuală sau riscul la carie: influenţează calitatea structurilor dure dentare şi a salivei.
  3. Stadiul de evoluţie al leziunilor incipiente: remineralizarea cariilor incipiente, reversibile, depinde de amploarea demineralizărilor anterioare. Pata albă cretoasă poate evolua spre cavitate carioasă, vindecare prin remineralizare sau poate să rămână staţionară.
  4. Pelicula dobândită: aceasta constituie un film glicoproteic de origine salivară care se depune pe suprafaţa dinţilor imediat după periaj. Calităţile şi grosimea acestei pelicule diferă de la individ la individ, putând fi mai subţire, nefavorabil, sau mai groasă şi mai protectoare. Aceasta influenţează cantitatea ionilor minerali pierduţi de dinte în fluidul oral, pe durata demineralizărilor, iar sărurile minerale reţinute la nivelul peliculei şi al plăcii dentare vor favoriza ulterior remineralizarea.
  5. Placa bacteriană: intervine în remineralizarea ţesuturilor dure, în funcţie dPlaca bacteriana maturae o serie de caracteristici legate de ph, conţinutul în ioni de calciu, fosfat sau fluor, de grosimea si permeabilitatea ei. La nivelul plăcii dentare există o concentraţie de 3 ori mai mare de ioni minerali decât în salivă care favorizează remineralizarea leziunilor incipiente necavitare. Grosimea plăcii este în relaţie directă cu alimentaţia şi igiena orală zilnică. Plăcile groase, favorizează scăderea marcată a ph-ului în profunzime, la contact cu dintele, ceea ce sprijină demineralizarea.
  6. Secreţia salivară: proprietăţile acesteia, capacitatea de tamponare a acizilor prin sistemele tampon conţinute, potenţialul de remineralizare şi clearance-ul alimentar (spălarea resturilor alimentare), sunt în corelaţie cu susceptibilitatea la carie a pacientului.
  7. Dieta: la cei care consumă frecvent alimente cariogene procesele de demineralizare se vor produce mai frecvent, plpaste de dintiăcile dentare vor fi mai groase şi mai aderente, greu de îndepărtat.
  8. Fluorul: prin prezenţa locală a fluorului, sub formă de paste de dinţi, geluri, soluţii, lacuri dentare sunt stimulate procesele de remineralizare, precum şi formarea cristalelor de fluorhidroxiapatită, mai rezistente la atacul acid faţă de cristalele de hidroxiapatită, formate în absenţa fluorului.