Lipsa dinţilor se traduce medical prin termenul de edentaţie. Edentaţia poate fi:

  • unidentară – atunci când lipseşte un singur dinte;
  • parţială – atunci când lipseşte un grup de dinţi;
  •  totală – atunci când lipsesc toţi dinţii.

edentatieEdentația se produce în urma unor traumatisme, infecții sau chisturi periapicale (când rezecția apicală nu rezolvă problema), molari de minte incluși, situații ce impun realizarea extracției dentare. Pentru a afla mai multe despre această procedură vă recomand ”Extracția dentară” și ”Sfaturi după extracția dentară”.Tratamentul edentațiilor se poate face:

În manieră clasică:

1. Prin proteze mobile – pot fi considerate tratamente de domeniul trecutului deoarece nu mai corespund principiilor medicinii dentare moderne. Protezele mobile sunt incomode (se mişcă), nefuncţionale (capacitatea masticatorie este dramatic diminuată) şi inestetice (sunt confecţionate din materiale acrilice). Protezele mobile pot fi parţiale (înlocuiesc un dinte sau un grup de dinţi) sau totale (înlocuiesc toţi dinţii). Protezele mobile parţiale acoperă o mare parte din suportul osos maxilar şi se prind de dinţii vecini cu ajutorul unor dispozitive inestetice din sârmă (croşete).            

proteza totalaProtezele mobile totale acoperă întregul os maxilar şi sunt fixate prin efect de succiune (ca o ventuză) sau cu ajutorul adezivilor de proteză (lipici). La maxilarul superior acoperă întreaga boltă palatină (produce reflex de vomă în numeroase cazuri şi anulează gustul alimentelor), iar la maxilarul inferior (mandibulă) ocupă spaţiul dinspre obraz şi cel din vecinătatea limbii. Indiferent de maxilarul pe care se află, acestea sunt incomode şi instabile producând un permanent disconfort şi răni ale gingiiilor.

Proteza maxilarului superior are tendinţa permanentă să se desprindă sub efectul forţei gravitaţionale, iar proteză de la maxilarul inferior este foarte instabilă sub efectul mişcărilor limbii şi obrajilor.

Cel mai important dezavantaj al protezelor mobile este acela că produc resorbţia (topirea) osului de sprijin. Osul maxilar îşi micşorează volumul, iar densitatea acestuia scade considerabil. Resorbţia osului este ireversibilă natural şi determină modificări ale aspectului facial (aspect de îmbătrânire prematură). În plus, capacitatea masticatorie este diminuată la minimum, pacientul hrănindu-se cu dificultate, fiind nevoit să renunţe la multe din alimentele preferate.

Nu în puţine cazuri, purtătorii vechi de proteze mobile totale dezvolta boli digestive şi malnutriţie. Un dezavantaj major al protezelor mobile parţiale îl constituie croşetele din sârmă cu care acestea se ancorează pe dinţii naturali; mişcările permanente ale protezei se transmit asupra croşetelor, iar acestea tractioneaza dinţii mobilizându-i. În timp, dinţii de ancorare se pierd, iar medicul mută croşetele pe alţi dinţi. Încet dar sigur, pacientul ajunge din edentat parţial, edentat total. Proteza parţială este înlocuită cu o proteză mobilă totală.

2. punte dentaraPrin punţi dentare (podurile) – reprezintă soluţii de protezare fixe, încă de actualitate în anumite cazuri (pacientul este inapt să primească implanturi dentare). Cu toate că reprezintă o soluţie de protezare fixă, punţile au un dezavantaj major: se ancorează pe dinţii învecinaţi (stâlpii de punte), acoperindu-i în totalitate. De aceea, dinţii vecini de sprijin vor fi „sacrificaţi”, fiind şlefuiţi (piliţi) de către medic. În multe cazuri, aceşti dinţi sunt devitalizaţi (li se scoate nervul) şi trataţi pe canale.

După şlefuirea dinţilor stâlpi medicul îi amprentează, iar tehnicianul dentar realizează puntea dentară. Aceasta se compune din dinţi de ancorare şi dinţii intermediari (care înlocuiesc dinţii pierduţi). Nu este recomandat că punţile să fie de mare întindere în regiunea intermediarilor.

Oricum, cu toate că reprezintă o alternativă fixă de înlocuire a dinţilor pierduţi punţile aduc dezavantaje majore: sacrifică dinţi sănătoşi, iar sub poziţia intermediarului (înlocuitorului) care se află suspendat, osul se resoarbe lent nemaiprimind stimuli de la rădăcină dentară. Igienizarea dificilă sub dintele intermediar din punte determină inflamarea gingiei şi apariţia bolii parodontale care în timp conduce la mobilizarea şi pierderea dinţilor stâlpi. Oricum, cu o îngrijire atentă şi schimbare la fiecare 8-10 ani, punţile dentare pot satisface corespunzător funcţiile estetică şi funcţională.

În manieră modernă:

1. Prin implanturi dentare – implanturile dentare reprezintă cea mai modernă şi naturală soluţie de înlocuire a dinţilor pierduţi. Lucrările ancorate pe implanturi dentare sunt percepute şi se comportă că şi dinţii naturali. Realizate de medici experimentaţi, acestea refac cu randament maxim funcţia masticatorie şi de cele mai multe ori restaurează în manieră naturală funcţia estetică. Marele avantaj al implanturilor dentare este acela că se comportă precum rădăcinile dentare naturale, stimulând osul înconjurător şi prevenind resorbţia (topirea) acestuia. Gingiile din jurul coroanelor fixate la implanturi se vindecă corect, sigilând spaţiul dintre coroană şi împlant, prevenind astfel apariţia inflamaţiilor periculoase pentru împlant (periimplantita). Implanturile dentare pot restaura toate tipurile de edentaţii: unidentare, parţiale şi totale.

Restaurarea edentatiilor prin implant dentar:

  •  parţială (înlocuirea unui singur dinte sau mai mulţi dinţi) se face prin implanturi şi coroane sau punţi. Coroanele sau punţile se fixează la implanturi prin intermediul bonturilor protetice, fie prin cimentare, fie prin înşurubare;
  • totală (înlocuirea tuturor dinţilor) se face prin implanturi şi prin:

1.proteza totala pe implant Proteze mobilizabile (overdenture) – se fixează pe implanturi devenind fixe însă se îndepărtează de către pacient zilnic, pentru igienizare. Sunt o soluţie bună la vechii purtători de proteze totale mobile care au suferit resorbţii (topiri) secere ale oaselor maxilare şi pentru care adiţiile (transplanturile) osoase constituie o problemă sau contraindicaţie. Fixarea protezei la maxilarul inferior (mandibulă) se poate face cu ajutorul a 2 sau 4 implanturi.

2. Proteze fixe – atunci când pacientul a pierdut sau este pe cale să piardă toţi dinţii însă există suficient os maxilar, se pot însera 8-10 implanturi dentare pe care se ancorează prin cimentare sau înşurubare o punte fixă. Când pacientul nu mai are nici un dinte, iar porţiunile din spatele maxilarelor prezintă resorbţii (topiri) de os, înserarea implanturilor în aceste regiuni devine imposibilă în absenţa adiţiilor osoase şi a lifting-ului de sinus.