Dintele (latină: dens, dentis; greacă: odous) este un organ osos, dur, albicios, în general compus dintr-o  coroană liberă şi una sau mai multe rădăcini implantate în cavitatea bucală, mai precis în osul alveolar al oaselor maxilare (maxilar şi mandibulă) şi destinat, îndeosebi, la tăierea, la zdrobirea şi la măcinarea alimentelor.

    Dintele este format din:

•  coroană, dintele exterior
•  rădăcina dintelui (sau radacinile) , fixată în alveolă, acoperită de mucoasa gingivală (gingie). Ea este, de regulă, dublă faţă de coroană.

Coroana dentară este protejată la exterior de  de smalţ. Sub smalţ se află dentină, care protejează şi rădăcina, duritatea ei fiind redusă. Tulburările de calcifiere ale acestor straturi sunt cunoscute sub numele de hipoplazii dentare. Lezarea acestor straturi printr-un proces distructiv invadant, constituie mult cunoscută carie de smalţ sau carie dentinară. În zona centrală (miezul dintelui) se găseşte pulpă dentară, care conţine nervi şi vase nutritive. Inflamaţia pulpei dentare se numeşte pulpită şi provoacă dureri mari dentare, datorită presiunilor ce se exercită pe nervii pulpari. Dintele are şi un sistem de susţinere care uneşte dinţii în două arcade: una superioară şi alta inferioară, fiecare dinte sprijinindu-se unul pe altul, pe umerii lor, fiecare dinte inferior venind în contact cu 2 dinţi antagonişti superiori, cu excepţia incisivilor centrali inferiori şi a ultimului molar apărut pe arcadă. În acest fel se realizează arcadele dentare, adevărate suprafeţe articulare, între care arc loc tăierea, zdrobirea şi măcinarea alimentelor. Raportul static dintre suprafeţele active ale dinţilor se numeşte ocluzie, iar raportul dinţilor în timpul mişcărilor este cunoscut sub numele de articulare dentară, variabil cu mişcările pe care le are mandibulă. Sistemul de susţinere al dintelui, sau parodonţiul, este format din ligamentul alveolo-dentar, care leagă stratul cel mai extern al rădăcinii, cementul, de stratul intern al alveolei osoase. Un sistem vaculo-nervos supraspecializat se află printre fibrele ligamentului alveolo-dentar, cu rolul de nutriţie, de amortizare a presiunilor exercitate pe ei în timpul masticaţiei şi de recepţie, de raportare la scoarţă cerebrală a intensităţii presiunilor şi a poziţiei dintelui în timpul masticatiei, deglutitici sau vorbirii. Adăugand mucoasa gingivală la celelalte elemente amintite, ligament, cement, os alveolar, obţinem sistemul de susţinere a dintelui, a cărui îmbolnăvire este cunoscută sub numele de parodontopatie (paradontoză) sau periodontită, acest din urmă termen fiind din ce în ce mai mult folosit. De câte tipuri sunt dinţii? Fiecare dinte îndeplineşte o anumită funcţie:

•  Incisivii - dinţii frontali, tăioşi, cu formă de daltă (patru superiori şi patru inferiori), folosiţi la tăiatul alimentelor.

• Caninii - au formă conică (de colţi) şi folosesc la sfâşiatul alimentelor.
• Premolarii - au la suprafaţa ocluzală o coroană bicuspidă sau tricuspidă. Servesc la sfărâmare şi sfâşiere.
• Molarii - folosesc la mestecat, având mai multi cuspizi (formaţiuni de relief) pe suprafaţa ocluzală.