Când cineva aude cuvântul "transplant", se gândește imediat la organe precum rinichiul, inima sau ficatul. Puțini știu de existența unei asemenea proceduri și în cadrul domeniului dentar. Ei bine, transplantul dentar este un subiect discutat tot mai mult în ultimele decenii, tratamentele având rezultate pozitive, de până 98% șanse de reușită. Datele mai vechi despre un astfel de procedeu provin încă din Egiptul Antic, când sclavii erau obligați să își doneze dinții faraonilor lor, și a fost utilizat până în secolul al XVIII-lea.. În zilele noastre, această metodă, numită științific heterotransplant dentar, nu se mai practică deoarece s-a observat o rată de eșec crescută, datorată histoincompatibilității (țesutul gingival propriu "refuza" țesutul străin), iar dinții cădeau în câteva luni. Autotransplantul dentar este procedeul întâlnit, aplicat și cercetat în prezent. Acesta presupune una dintre următoarele variante :

• extracția unui dinte din alveolă, și plasarea sa în aceeași alveolă, însă în altă poziție (cu rol în stabilizarea și îndreptarea dinților erupți deviat față de axul fiziologic);
• extracția unui dinte din alveolă, tratarea lui și plasarea în aceeași alveolă;
• extracția unui dinte din alveolă și transplantarea sa în altă alveolă, în cavitatea bucală a aceluiași individ.

Pierderea dinților de pe arcadă, cauzată de procesele carioase avansate, traumatismelor dentare sau parodontopatiilor, are precum consecință distanțarea dinților de pe aceeași arcadă cu edentația, tendința de ieșire a dinților superiori din alveolă când nu mai există antagoniști inferiori (nu mai au pe ce să "calce", coletul clinic se va afla deasupra smalțului), astfel încât ocluzia va deveni anormală, patologică. Pentru a reface ocluzia, este necesară o structură înlocuitoare a dintelui pierdut. Transplantul dentar reprezintă un răspuns în acest caz, aducând următoarele avantaje : aspectul estetic este net superior protezelor sau implanturilor, costul este scăzut, durata unei asemenea intervenții este mică, iar forța de ocluzie, de mușcătură, rămâne aceeași. Cel mai întâlnit caz de autotransplant îl constituie înlocuirea molarului 1 sau 2, afectați de fracturi sau carii, fără potențial restaurativ, cu molarul 3, care, de multe ori, este inclus.  Pașii unui astfel de tratament includ : extracția dintelui afectat (dacă mai este prezent încă pe arcadă), prepararea alveolei unde va veni dintele transplantat, extracția fără traumă a dintelui ce urmează a fi transplantat, inserția sa în alveola pregătită. Sunt necesare mai multe încercări pentru potrivirea perfectă în alveolă, realizându-se remodelarea țesutului gingival. Bineînțeles că timpul petrecut extraoral al dintelui este indicat să fie cât mai scurt, iar atingerea rădăcinii trebuie evitată, pe cât mai mult posibil. Este recomandat un examen radiologic preoperativ 3D pentru a vizualiza dimensiunile radiculare și identificarea volumului necesar al alveolei unde va fi transplantat dintele. În unele cazuri, se fabrică o copie din acrilat a dintelui în discuție, conform imaginilor furnizate de CT, și se probează acesta în cavitatea preparată. Astfel, timpul extraoral este redus considerabil, iar structura rădăcinii este conservată, fără riscul de a leza ligamentul periodontal din jurul său, element vital în reușita acestor procedee. Rezultatele favorabile ale unui astfel de proces sunt influențate de anumiți factori : sexul pacientului, vârsta la care se realizează autotransplantul, starea calitativă și cantitativă a țesutului unde va fi transplantat dintele (să nu prezinte inflamații sau infecții acute, să existe suficient spațiu), lungimea rădăcinii dintelui transplantat, integritatea țesutului periodontal (datorită capacității acestuia de a se fixa în alveolă), igiena orală postoperativă, prezentarea la medic săptămânal pentru a controla fixarea în alveolă și, desigur, morfologia celor doi dinți să fie asemănătoare. În ceea ce privește rădăcinile, este de preferat ca acestea să nu fie complet dezvoltate, să aibă o lungime de două treimi sau o jumătate din lungimea totală. Respectându-se acest criteriu, fixarea dintelui transplantat în alveola nouă va fi mai eficientă, întrucât aici își va completa creșterea. Dacă se observă afectarea sau lipsa ligamentului periodontal sau prezența leziunilor carioase, este indicată adoptarea unui altfel de tratament, protetic sau implantologic. Concluzii. Transplantul dentar reprezintă un tratament cu un procent al succesului uriaș, fiind o metodă ieftină și estetică, cu menținerea forțelor de ocluzie. Cea mai deasă situație de autotransplant constă în utilizarea molarului 3 pentru a substitui molarul 1 sau 2. Însă nu în orice împrejurare se urmează această cale, anumiți factori precum integritatea ligamentului periodontal sau lungimea rădăcinii sunt esențiali.

Transplantul dentar