Obturația retrogradă presupune sigilarea canalului radicular cu un material de obturație potrivit, pentru a preveni eventuale infecții și complicații în spațiul periapical. Se numește retrogradă deoarece sensul de lucru este invers decât în mod normal, când accesul în canal se realizează dinspre coroană spre rădăcină. Deoarece se efectuează consecutiv procedurii de rezecție apicală, accesul la canalul/canalele radiculare este facilitat de secționarea vârfului rădăcinii bolnave, acolo unde anterior s-a produs un proces patologic (granulom, chist, abces etc). Rezecția apicală este, de cele mai multe ori, o procedură de ultimă linie, când tratamentul endodontic convențional a eșuat de mai multe ori și germenii din cavitatea bucală au penetrat la nivelul spațiului periapical, determinând recidive ale procesului patologic inițial sau complicații (osteită, osteomielita oaselor maxilare). Scopul rezecției apicale este de a înlătura porțiunea de rădăcină dentară bolnavă și țesuturile afectate din jur, evitând extracția dintelui. Prin această abordare conservatoare, prezența dintelui pe arcadă este prelungită, edentația și un eventual implant dentar fiind, astfel, temporizate sau preîntâmpinate. Ca orice act chirurgical, complicațiile rezecției apicale există, de aceea o bună colaborare medic pacient este indispensabilă pentru depășirea lor. Ne referim la situația intraoperatorie când, după înlăturarea fragmentului de rădăcină și toaleta cavității obținute, se evidențiază, pe lângă canalul principal tratat, canale accesorii care nu au fost instrumentate.Deși se preferă realizarea unui tratament de canal clasic, anterograd, cu 24 de ore înaintea intervenției de rezecție, acesta fiind, de cele mai multe ori, suficient pentru sigilarea canalelor, există situații când acest lucru nu este posibil. Un alt exemplu când se recurge la obturația retrogradă este atunci când pe canal există o reconstituire corona-radiculară (un pivot) ce nu are indicație de a fi îndepărtată; când o obturație de canal veche nu poate și înlăturată, formează un prag și împiedică tratamentul corect; când există corpi străini pe canal. Cum se realizează obturația retrogradă? Ca orice obturație (plombă), obturația retrogradă necesită crearea unei cavități care să primească materialul de ”umplere”. Desigur, o cavitate corect executată trebuie să respecte câteva principii de bază, adică să fie centrată în axul lung al rădăcinii, să fie suficient de adâncă pentru a asigura retenția, iar pereții rămași să aibă grosimea adecvată pentru ca rădăcina să nu se fractureze ulterior. Pe toată perioadă executării preparației, este obligatorie răcirea continuă cu ser fiziologic, atât pentru a înlătura constant resturile de țesut, dar mai ales pentru a evita necroza țesuturilor dure dentare și a celor înconjurătoare prin supraîncălzire. Pentru corectitudinea și succesul tratamentului, toaleta impecabilă a cavității este absolut necesară, orice rest de dentină, cement, sânge sau material de obturație de pe canal (ciment dentar, gutapercă) trebuie înlăturat. O lungă perioadă de timp, cel mai folosit material de obturație a fost amalgamul, în ciuda controverselor în ceea ce privește toxicității sale. La acel moment, amalgamul era singurul material cunoscut și testat in vivo care îndeplinea criteriile necesare: biocompatibil, cu acțiune antimicrobiană, să promoveze regenerarea tisulară, insolubil, stabil volumetric, radioopac (să permită verificarea periodică a calității obturației prin radiografie). În prezent, amalgamul a fost înlocuit de materiale moderne, din categoria glassionomerilor, care contracarează dezavantajele amalgamului (toxicitatea, colorație intrinsecă a țesuturilor). MTA-ul (mineral trioxide aggregate) este produsul cu cele mai bune rezultate în urma studiilor clinice, dar și a experienței directe a clinicienilor de-a lungul anilor.