Mobilitatea dentară reprezintă consecința unor modificări patologice complexe, în principal distrugerea parodonțiului marginal printr-un proces inflamator de natură cronică. Această inflamație este favorizată de factori precum agresiunea bacteriană, abaterile morfologice, predispoziția individuală, precum și de factori generali sau iatrogeni.
Imobilizarea dentară este o metodă de reabilitare ocluzală și parodontală, prin care dinții mobili sunt angrenați într-un bloc capabil să reziste la forțele cu rol patogen agravant asupra parodonțiului marginal.
Sisteme de imobilizare fixe sau mobile?
Sistemele de imobilizare mobile:
- - nu necesită pierdere de substanţă dura dentară;
- - se pot îndepărta şi igieniza;
- - au un preţ de cost scăzut;
- - datorită multiplelor îndepărtări pot determina traumatisme asupra parodontiului în cazul depăşirii retentivitatilor.
Sistemele de imobilizare fixe:
- - necesită pierdere de substanţă dura dentară;
- - eforturi tehnice şi clinice;
- - sunt preferate de către bolnavi;
- - repartizează forţele echilibrat pe întregul grup dentar.
Care este efectul depulparii dinţilor parodontotici?
- 1. Se întrerupe o sursă de excitaţie patogenă.
- 2. Se scoate din circuitul vascular o zona de stază.
- 3. Se intensifica irigaţia vasculară parodontală.
- 4. Se realizează condiţii pentru o imobilizare fixă, intracoronara şi intraradiculara, rigidă şi eficientă.
Momentul aplicării sistemelor de imobilizare poate fi înaintea altor proceduri terapeutice sau după tratamentul medicamentos şi chirurgical. Imobilizarea trebuie să preceadă intervenţia chirurgicală în cazul unei mobilităţi foarte mari pentru a evita traumatismele parodontiului marginal, ale pachetului vasculo-nervos sau avulsia accidentală a dintelui. În cazul în care mobilitatea este mică sau medie este de preferat ca tratamentul să se facă după intervenţia chirurgicală pentru a nu stânjeni actul chirurgical şi pentru a beneficia de un interval de tatonare a şansei de vindecare.
Alegerea metodei de imobilizare
Imobilizarea temporară asigură, pentru o perioadă scurtă de timp, condiții favorabile vindecării parodonțiului și este indicată dinților cu parodontită marginală cronică profundă recentă și cu mobilitate redusă. Dacă după 2 luni de la imobilizare dinții devin mai fermi, se poate renunța la aceasta, cu condiția unor controale o dată sau de două ori pe lună timp de 6 luni, perioadă în care trebuie să existe aceeași reducere a mobilității. Dacă după 2 luni de la imobilizare mobilitatea se menține, se poate institui o imobilizare de durată prin intermediul unor sisteme mai rezistente (extracoronare sau intracoronare).
Care sunt cerinţele pe care trebuie să le indeplindeasca o bună imobilizare?
- 1. Să nu genereze trauma ocluzale sau articulare;
- 2. Să nu genereze forţe ortodontice;
- 3. Să permită autocuratirea şi întreţinerea artificială;
- 4. Să realizeze pierderi minime de ţesut dur dentar;
- 5. Să protejeze părţile moi şi parodontiul marginal;
- 6. Să restabilească funcţiile aparatului dento-maxilar;
- 7. Preţ de cost cât mai scăzut;
- 8. Să nu afecteze vitalitatea dintelui.
Datorită faptului că imobilizarea dentară solicită timp și efort atât din partea medicului, cât și a pacientului, utilizările sale se restrâng, ajungând să fie preferată extracția dinților mobili, urmată de protezare prin mijloace convenționale.
Trebuie înțeles faptul că boala parodontală nu trebuie pusă pe același plan cu edentația ca o complicație, aceasta din urmă putând fi evitată printr-o imobilizare bine pusă la punct.
Comentarii