Articulaţia temporo-mandibulară ( sau ATM-ul, cum mai este prescurtat) este cea mai importantă şi mai complexă articulaţie a craniului uman.

articulatia temporo mandibularaCaracteristicile principale ale ATM:

  • Este o articulaţie sinovială, care uneşte mandibula de craniu;
  • Este o diartroză;
  • Este o articulaţie bicondiliană;
  • Are o dublă mobilitate, participând astfel la realizarea funcţiilor aparatului stomatognat: masticaţie, fonaţie, deglutiţie, mimică.
  • Tulburările articulaţiei temporo-mandibulare sunt dureroase şi apar cel mai frecvent că urmare a unor traumatisme, a bruxismului sau pot fi cauza unei ocluzii dezechilibrate( restaurări incorect adaptate ocluzal, edentaţii, migrări dentare).

Componentele ATM:

1. Din partea osului temporal al craniului:

Tuberculul articular sau eminenţa glenoidă:  este situat anterior de fosa mandibulară şi se prezintă sub forma unei pante convexe, limitate inferior de o muchie, care reprezintă limita excursiei maxime a condilului mandibular. Este acoperit de un strat subţire de ţesut fibros, mai gros la mijloc şi în partea exterioară, care are rol protector şi facilitează mişcările de frecare articulare.

Cavitatea glenoidă sau fosa mandibulară: este situată pe faţă internă a osului temporal, între cele două rădăcini, transversă şi longitudinală, ale zigomei, şi găzduieşte în repaus condilul mandibular.  Are formă semiovoidală cu adâncimea medie de 6-7 mm, fiind concavă atât în sens latero-medial cât şi antero-posterior. La adult, adâncimea fosei mandibulare variază în funcţie de tipul de ocluzie şi de stereotipul de masticaţie. Cu cât versantele cuspidiene ale dinţilor sunt mai înclinate, cu atât fosa mandibulară este mai adâncă.

2. Din partea mandibulei:

Condilul mandibular: reprezintă extremitatea superioară a procesului posterior al ramurii mandibulei. Are forma unui trunchi de con, elipsoidală, cu baza mare orientată superior şi acţionează ca un pivot al mişcărilor mandibulare. Are convexitate dublă, în plan frontal şi sagital.

elemente ATM3. Discul sau meniscul articular: ocupă spaţiul dintre suprafeţele articulare oasoase. Este o formaţiune fibro-cartilaginoasă cu formă de lentilă biconcavă, care rezolvă incongruenţa dintre suprafeţele articulare, craniană şi condiliană. Cel mai important rol al discului articular este acela de a-şi modifica poziţia şi forma în aşa fel încât să se adapteze volumului dintre suprafeţele articulare în orice fază a mişcărilor mandibulare. El se inseră, prin expansiuni sau aripioare, pe tuberculii median şi lateral ai condilului şi pe faţa posterioară a colului mandibulei. Condilul şi aparatul discal formează astfel un complex anatomic şi fiziologic indisociabil, complexul condilo-discal. Meniscul articular împarte articulaţia în două compartimente: unul superior (supradiscal, sau temporo-discal) în care sunt posibile mişcări de translaţie şi unul inferior (infradiscal sau disco-mandibular) în care se efectuează mişcări de rotaţie.

Elementele de unire alea ATM:

Capsula articulară: este o membrană de natură conjunctivă, are formă conică, cu baza mare spre craniu şi vârful la nivelul colului condilian. Este subţire, alcătuită din colagen alb, şi prezintă în interior  o membrană sinovială.  Aderă de discul articular, contribuind astfel la delimitarea celor două compartimente articulare, leagă componenetele osoase ale articulatiei între ele , susţine membrana sinovială şi este sediul unor terminaţii nervoase. Membrana sinovială căptuşeşte doar faţa internă a capsulei, nu acoperă suprafeţele osoase articulare şi nici meniscul. Aceasta delimitează cavitatea sinovială, plină cu lichid sinovial.

Ligamentele articulare: sunt de natură colagenică, întinse de la baza craniului la colul condilului şi au rolul de a întări  faţa medială şi laterală a capsulei. Acestea sunt în număr de două, unul medial şi unul lateral şi intervin în controlul proprioceptiv al mişcărilor articulare.

În condiţii patologice, capsula articulară şi ligamentelele devin laxe, favorizând apariţia subluxaţiilor şi luxaţiilor temporo-mandibulare, cu o simptomatologie dominată de durere. În cursul luxaţiilor se pierd raporturile normale dintre suprafeţele articulare, cu ieşirea condilului din fosa mandibulară în sens anterior, posterior sau lateral.